Au trecut mai bine de 7 ani de când nu am mai făcut un duș complet dezbrăcată, fără senzori sau catetere lipite de corpul meu. Acum se întâmplă foarte rar să am parte de așa-numitul “naked diabetic shower”.
În fiecare seară, acest moment era un prilej de introspecție.
Fiecare seară aducea cu ea o oportunitate de reflecție profundă în timpul acestui moment. În fiecare zi, când ajungeam sub jetul de apă, descopeream un moment de sinceritate și de conectare cu mine însămi.
De fiecare dată când mă dezbrăcam sub duș, o amintire adânc îngropată se trezea în mine: aceea de a spăla corpul fără teama de a smulge vreun senzor sau cateter. În timpurile de demult, dușul reprezenta o oază de eliberare, o pauză în preocupările cotidiene. Dar acum, grija pentru acele dispozitive medicale îmi întuneca gândurile și îmi tulbura liniștea minții.
Era un sentiment dulce-amar ce mă cuprindea. Îmi aminteam cu nostalgie de vremurile când sănătatea mea nu depindea atât de mult de aceste dispozitive, când grija pentru corpul meu era mai simplă. Simțeam că mi se furase din viață acea libertate pe care o cunoșteam altădată.
Totuși, în ciuda tristeții, o realizare îmi lumina mintea: de cât timp nu îmi mai văzusem corpul gol, fără niciun semn al acestor dispozitive medicale. Nu existau plasturi care să-mi acopere pielea, nici cicatrici care să îmi amintească de inserțiile anterioare. Acel moment de conștientizare mi-a adus o perspectivă nouă asupra propriei mele călătorii diabetice și a modului în care viața mea fusese modelată de prezența acestor dispozitive.
