DIABETES BURNOUT
Urmează să mă jupoi de cenzură și să fiu cât de sinceră pot cu voi în această postare. Pentru nu știu care motiv, există o plăcere sadică pentru mine atunci când mă dezbrac de frici și devin goală în fața voatră, fără să-mi fie teamă că spun sau arăt prea multe din sufletul și mintea mea. Astăzi las garda jos și vă arăt un moment de vulnerabilitate maximă prin care am trecut, reușind să îmi dau seama că a fi sincer e greu în astfel de clipe, dar extrem de satisfăcător; e satisfăcător pentru simpluL exercițiu de sinceritate cu tine însuți, care la rândul lui poate genera ceva frumos și inspirațional pentru alții.
Bun, iată-ne în fața situației următoare… intru în clinică, locul pe care îmi e greu să îl numesc spital pentru că îl percep ca pe o a doua casă, însă, deși mereu mă simt bine când pășesc aici, astăzi în mod particular mă simt agitată și neliniștită… Știam în sinea mea că acea anxietate nu era generată de ziua mea de naștere care tocmai trecuse și care, de obicei, mă trimite într-o stare nostalgică. Ce trebuia să fi fost un mic control de rutină, un update între pacient și doctor, s-a dovedit a fi un de picaj și un nou punct de pornire pentru mine.
Asistenta blândă și bună îmi ia din deget sânge pentru a face hemoglobina glicozilată. Mă uit la picătura roșie de sânge cum urcă pe lamelă în sus, timp în care anxietatea și neliniștea o iau razna. Trebuia să aștept câteva minute până obțineam rezultatul glicatei (media glicemiilor pe ultimele 3 luni) și mă uitam la temporizatorul de pe ecran, știind că rezultatul nu va fi unul bun. 8% anunță că astăzi am picat testul și că profa de diabet devine cursant. Am izbucnit în plâns, fiind dezamăgită de mine, descurajată de rezultat și extrem de tristă că ajunsese în punctul în care m-am neglijat.
În mai puțin de 2 secunde s-au adunat în jurul meu doctorii diabetologi, asistentele și toți acei oameni minunați care m-au făcut să numesc Consultmed a doua mea casă. “Ines, dar e doar un 8 într-o mare de 6”, îmi spune doctora mea cu glasul cald și când m-am uitat în ochii ei blânzi mi-am dat seama că are dreptate; că acesta este doar un episod izolat în care m-am rătăcit. Dar, acum stând și scriind toate astea, mă întreb oare câți pacienți cu diabet trec zilnic prin ce trec eu acum și nu au avut lângă ei acel doctor care să îi încurajeze că “e doar un 8 într-o mare de 6”? De asta am decis să vorbesc despre momentul acesta, pentru că poate fi încurajarea pentru cei care nu sunt la fel de norocoși ca mine.
Totuși, cum am ajuns în punctul în care nu am mai avut același control bun și echilibru în toate, DEȘI am pompă performantă cu senzor incorporat, cunoștințe și alte resurse care să mă ajute în obținerea unui management bun al diabetului? Mă încearcă acea stare de frustrare și de oboseală sau lipsă de chef în a avea grijă de glicemii, cunoscută sub denumirea de Diabetes Burnout. E o combinație între dezechilibru interior și exterior, adică în timp ce tu nu mai ai nicio tragere de inimă să îți monitorizezi toate apare și o ușoară depresie, stare de tristețe, lipsă de vitalitate, fără chef de viață. Iar toate astea, evident, duc la instabilitate glicemică, iar aceasta din urmă duce la schimbări bruște de stare.
Poți să ai toate gadget-urile performante din univers, de la pompe care se opresc singure la hipo, până la senzori implantați, dar dacă TU nu vrei să ai grijă de tine, ele nu vor face nimic singure, iar în cele din urmă vei ajunge SIGUR la glicate de 8%, 9%, 10%. E ca și cum ai avea o mașină Tesla pe care o conduci cu ochii închiși; la un moment dat tot vei intra într-un copac.
Asta făceam și eu…. îmi conduceam diabetul cu ochii închiși, mințindu-mă că toate sunt sub control. Poate că ați fi tentați să dați vina pe stilul meu activ de viață ca fiind responsabil pentru declinul acesta, însă vă asigur eu că nu despre asta e vorba. Îmi bolusam ochiometric dozele, estimând la fel de orbește ceea ce mâncam și când vedeam glicemiile de +200 ignoram erorile. Teoria o știam pe de rost, însă nu mai aveam energia să o aplic în viața reală. Obosisem să fiu mereu atentă, calculată, măsurată, imperfectă… îmi amintisem de prima zi cu pompă, acea zi în care mi s-a reamintit că nu mă vindec niciodată, iar acum mi se tot accesau acele flashback-uri. Emoțiile sunt ca glicemiile: ciclice. Uneori sunt stăpână pe mine, alteori mă îndoiesc de feminitatea mea, uneori sunt plină de viață, alteori nu am energie să mai monitorizez glicemia, uneori sunt motivată să fiu din ce în ce mai bună, dar alteori nu am pic de motivație să a grijă de mine.
1.Am făcut echipă, din nou, cu doctorii mei și ne-am pus pe acțiune. De cele mai multe ori se produce un dezechilibru în glicemii care trebuie soluționat cu ajutor de la doctori. Eu nu aș fi reușit niciodată singură să îmi dau seama de unde să încep să ajustez bazalele și cum să organizez tot haosul glicemic în care mă situam. Așa că, după un burnout, prima dată trebuie soluționată schema de tratament cu ajustările și intervențiile necesare. Este cea mai sinuoasă etapă, fiind și cea mai grea dintre toate.
Am stabilit o internare de zi, dar nu orice fel de internare, ci una în care ne-am adunat toți tinerii cu dz1 în același salon. Primul și cel mai important lucru este să realizezi că nu ești singur, că nu trebuie să te izolezi în trăirile tale negative, ci să lași loc să discuți deschis despre ele cu cei care te înțeleg. Prin urmare, pe lista lucrurile de făcut atunci când diabetul a luat-o razna și nu mai știi de unde să începi, primul lucru este SĂ CERI AJUTORUL SPECIALIȘTILOR! Aici mă refer la toată echipa multidisciplinară, de la doctor diabetolog, până la nutriționist și psiholog. Am început prin a monitoriza foarte atent și punctual glicemiile împreună cu doctorii diabetologi pentru a regla ratele bazale, rația insulină carbohidrați și factorul de sensibilitate, toate fiind date complet peste cap. Apoi, pentru a ști unde ne situăm, în urma internării analizele făcute ne-au oferit o imagine mai clară. Spre fericirea mea, toate au ieșit bine, cu excepția glicatei.
Am reevaluat toate cunoștințele de bază de nutriție pentru că este esențial ca din când în când să mai scoatem de la naftalină noțiunile pe care le folosim zi de zi. Am discutat, pe urmă, cu dieteticienii pentru a mă asigura că pe viitor voi face alegerile alimentare corecte. Și cel mai important lucru, din punctul meu de vedere, a fost discuția cu psihologul. De cele mai multe ori, picajul emoțional este responsabil de burnoutul aceasta de care vă povestesc. Pentru mine este mereu o plăcere să fac terapie pentru că am șansa să mă evaluez sincer și să caut soluțiile la problemele mele. Iar la internarea de zi, experiența cu psihologul a fost deosebită pentru că am lucram cu toții la aceleași probleme.
2.Al doilea lucru esențial în a mă pune pe picioare a fost să am grijă la alimentație. Recunosc faptul că în ultima perioadă m-am lăsat un pic pe tânjeală, în sensul că mâncam haotic, necântărit sau calculat incorect, iar de cele mai multe ori glicemiile erau mari. E imposibil să obții control bun dacă nu respecți niște reguli de bun simț: să mănânci cât mai sănătos, să calculezi corect carbohidrații, să ai acele mese principale și echilibrate, mai puține dulciuri, evident. În continuare pledez pentru a mânca orice îți poftește inima, însă cu responsabilitate. M-a ajutat mult discuția despre nutriție din cadrul internării pentru că mi-a amintit cum ar trebui să arate o farfurie corectă, mi s-au fixat niște noțiuni pe care le uitasem și m-a motivat să am din nou grijă de alimentație.
3. Al treilea punct pe lista de făcut pentru a te pune pe picioare, este activitatea fizică! Nu pot să subliniez îndeajuns cât de benefic este sportul. Nu doar că reglează glicemiile, dar e responsabil de eliberarea de endorfine, hormonul fericirii care ajută mult atunci când suntem triști. De fiecare dată când eram supărată, agitată sau pur și simplu aveam o stare proastă, îmi luam hainele de sport și plecam la alergat. Nu exista antrenament la finalul căruia să nu mă simt mai bine, mai vioaie și mai plină de energie. În perioada asta am și participat la semimaraton, iar antrenamentele m-au ajutat mult în acest sens. Alergam aproape în fiecare zi 20km, timp în care ascultam muzica preferată, mă deconectam de grijile cotidiene, îmi puneam gândurile în ordine, mă plimbam prin tot orașul și așa luam o gură de aer. Fiecare își alege forma de activitate fizică potrivită, fie că alergi 20km, faci yoga sau plimbi câinele, important e să fii cea mai activă versiune a ta și să te pui în mișcare.
4. Nu am dat atât de mare importanță acestui capitol până acum. Să iei o pauză când ești obosit este cel mai minunat lucru pe care îl poți face. Odihna înseamnă nu doar acele 6-8 ore de somn, ci și acele momente de repaus pe care ni le oferim pe parcursul unei perioade mai lungi. Eu, de exemplu, am decis ca timp o săptămână, cât a durat internarea, reechilibrarea glicemică și toate acele ajustări medicale, să nu mă ocup de nimic altceva decât de ODIHNĂ. Chiar dacă mail boxul este plin, lucruri urgente sunt de făcut, sau alte priorități administrative bat la ușă, nu mă ocup de ele până ce eu și sănătatea mea (fizică, mintală ȘI sufletească) nu este în ordine! Cea-mai-bu-nă-a-le-ge-re!!!! Nu ai cum să fii eficient și să te ocupi de sarcini, dacă tu ești dezbinat. Am dormit până când m-am trezit odihnită, am lenevit în pat cât am simțit nevoia, am citit în tihnă cărțile pe care le-am vrut eu, am ales cu cine și cât să îmi petrec timpul liber, mereu punându-mă pe mine pe primul loc.
Cam asta am făcut eu când mi-a scăpat diabetul de sub control și a funcționat. Acum am reușit să mă echilibrez glicemic cu ajutorul, grija și iubirea necondiționate din partea doctorilor mei minunați, am ajuns în punctul în care am devenit mai stabilă emoțional și mi-am recâștigat motivația, vitalitatea și pofta de viață. Dacă aș vrea să rămâneți cu ceva în urma acestei postări, lucrul acela ar fi că nu este nimeni ferit de aceste picaje emoționale sau glicemice, mai ales atunci când viața decide să devină un pic prea mult si totul e copleșitor. Nu suntem singuri și nici nu trebuie să luptăm singuri. Aveți curajul să recunoașteți când aveți o problemă și, mai important de atât, să cereți ajutorul atunci când este nevoie!
