M-am gândit foarte mult înainte să fac postarea asta. Mereu am militat pentru a promova o imagine cât mai fidelă realității în online, tocmai de aceea am decis să împărtășesc cu voi ceea ce simt acum.

Viața mea s-a schimbat fundamental astăzi pentru că am trecut pe pompa de insulină. Ea practic înlocuiește acele multiple injecții cu insulină. Ce poate fi mai frumos decât atât? Și, totuși, de unde atâta tristețe? Chiar dacă ea este o evoluție în medicină, îmi ușurează viața și mă ajută să am sănătatea intactă, ea totuși îmi amintește ceea ce urăsc cel mai mult la diabet: faptul că nu mă voi vindeca niciodată. Când te uiți la reflecția corpului tău gol în fața oglinzii și vezi că ești conectat la acel aparat care te ține în viață, te încearcă niște trăiri cel puțin intense.

În același timp, aș fi nedreaptă dacă nu aș realiza ce șansă extraordinară am că pot beneficia nu doar de dispozitive medicale performante, dar și de o echipa de medici și specialiști care luptă cot la cot cu mine, iar pentru asta mă înclin. Poate că am stat eu azi în spital mai bine de 12h, timp în care am fost between highs and lows și la propriu și la figurat, dar nu am putut să nu observ cum se agitau și erau cu sufletul la gură toți oamenii aceia extraordinari în halate albe.

Și totuși, cu halate sau fară, cu device-uri performante sau nu, eu tot voi fi pentru totdeauna incompletă…