Acum o săptămână, când mi-a expirat senzorul, am decis să nu mai inserez un altul, deși dulapul meu încă mai are rezerve de senzori pentru încă două luni. Mereu am adorat senzorii de monitorizare a glicemiei și nu pot descrie în cuvinte cât de mult mi-au ușurat viața. Și, totuși, sunt mai bine de 7 zile de când îmi testez glicemia doar din deget. De ce am făcut asta?
[RO] Am luat decizia asta pentru că am simțit nevoia să iau o pauză. Chiar dacă diabetul meu nu ia niciodată nici o pauză, simplul fapt că m-am deconectat de la tehnologie mi-a creat iluzia unui moment de respiro. Atunci când auzi acele alarme, acele sunete de alertă și vezi glicemia în mod obsesiv, simți că o iei razna. Sunt perfect de acord că aceste dispozitive ne fac viața mai ușoară și ne oferă o libertate de mișcare, dar în același timp simt că uneori este prea mult.
Mi s-a părut foarte interesant că nu sunt singura care a luat această grevă diabetică. Discutând și cu alte prietene dulci, am aflat că și ele rezonează cu trăirile mele și că renunță din când în când la pompe sau la senzori din același motiv. Chiar dacă nu am renunța definitiv la aceste device-uri, sunt momente de genul când vreau să am grijă de sănătatea psihică. Oricum zi de zi trăiesc cu frica hipoului și parcă aș sta mereu în alertă. Iar uneori simt că aceste alerte extra care vin de la senzori mă neliniștesc și mai tare.
Cum a decurs această săptămână fără senzor? Cu mai puține griji, însă cu mai multe probleme. S-a nimerit ca fix în această perioadă, penul de Toujeo, insulină bazală să se defecteze. Penul meu nu livra toată cantitatea de insulină, ci doar 10% din ea. Eu de fiecare dată când îmi fac insulina, verific să văd dacă penul funcționează, aruncând câteva unități înainte. Deși cele 3 picături ieșeau când făceam această probă, în momentul injecției penul nu livra restul unităților. Lucru care a dus la hiperglicemii constante. Făceam multe corecții, chiar până la 7 injecții în plus pe zi, și glicemiile mele tot erau peste 300. Într-un final am aflat problema, am schimbat penul și totul s-a rezolvat. Chiar și în contextul acesta, nu am dat fuga la senzor. Am rezolvat problema fără ajutorul lui. Dar am fost mai liniștită psihologic și mai deconectată de diabet. Știu că mă gândesc la el 24/7, însă cumva am avut o relație la distanță în ultimele zile. Ca într-un mariaj, chiar dacă dragostea e mare, dacă stați unul în sufletul celuilalt, ai nevoie să te distanțezi de partener, sa luați o pauză. Așa am făcut și eu cu diabetul meu… am luat o pauză. Dar nu l-am abandonat, nu mă înțelegeți greșit! Am rămas la fel de vigilentă cu monitorizarea din deget de mai mult de 10 ori pe zi, cu mese calculate și doze de insulină ajustate.
Și prietenul meu a simțit lipsa senzorului pentru că nu mai putea să mă scaneze în timp ce dormeam. Dar grija lui nemărginită nu s-a oprit la senzor, ci s-a trezit în miez de noapte să îmi înțepe degetul când eu dormeam prea profund.
Mă voi mai întoarce la senzor? CATEGORIC! Nu vreau să îl elimin din viața mea pentru că ador libertatea pe care mi-o oferă și în continuare consider că îmi face viața mai ușoară. Dar momentan sunt în grevă, iar ca orice grevă, ea semnalează o răzvrătire, o pauză și se va încheia cât de curând.
Cât voi mai sta fără senzor? Nu știu… până când mintea și sufletul meu se vor liniști și vor fi pregătite să fie din nou în alertă.
[EN] Last week when my sensor expired I decided to go CGM free from that moment, even though I still have supplies for another 2 months. I have always been loving these continuous glucose monitorings and I cannot stress enough how much they helped me. But still there are more then 7 days since I went CGM free. Why did I choose this?
I made this decision because I felt the need to take a break. Even if my diabetes never takes a break, the simple fact of disconnecting me from the technology has created the illusion of a moment of freedom. When I hear those alarms, those alert sounds, and I see me blood sugars obsessively, I feel like I’m going crazy. I strongly agree that these devices make our lives easier and give us freedom, but at the same time I feel that sometimes it is too much.
It seemed very interesting to me when I found out I was not the only one who took this diabetic strike. Talking to other sweet friends of mine, I found out that they resonate with my feelings and that they give up from time to time the pumps or sensors for the same reason. Even if I did not give up these devices for ever, there are times when I want to take care of my mental health. Every day I live with the fear of hypo and as if I always stay on alert. And sometimes I feel that these extra alerts coming from the sensors worry me even worse.
How did this week without a sensor go? With less worry, but with more problems. It happend that in the exact same period my basal pen broke.. My pen does not deliver all the amount of insulin, but only 10% of it. Every time I take my insulin shot, I check to see if the pen works, throwing a few units out. Although the first 3 drops came out when doing this, when injecting the pen did not deliver the rest of the units. This led to constant hyperglycemia. I took a lot of corrections, even up to 7 extra injections a day, and my blood sugars were still over 300. Finally, I found the problem, I changed the pen and everything was solved. Even in this context, I did not run to the sensor. I’ve solved the problem without its help. But I was more psychologically calm and more disconnected from diabetes. I know I’m thinking about it 24/7, but somehow I’ve had a long-distance relationship in recent days. As in a marriage, even if love is in the air, if you stay with your partner non stop, you need to distance yourself from your him, in order to take a break. That’s how I did with my diabetes … we took a break. But I did not abandon him, do not get me wrong! I stayed as vigilant as before with finger testing more than 10 times a day, with calculated meals and adjusted insulin doses.
My boyfriend missed the sensor because he could not scan me while I was asleep. But his boundless care and love did not stop, but he woke up in the middle of the night to prick my finger and check my blood sugar when I was sleeping too deeply.
Will I return to the sensors? OF COURSE! I do not want to take them out of my life because I love the freedom they give me and they do make my life easier. But at the moment I’m on strike, and like any strike, it marks a rebellion, a pause and it will end soon.
How long will I be without a sensor? I do not know … until my mind and soul calm down and be ready to be in alert again.
