Este un apel pe care nu-l pot respinge niciodată. Nu există buton de mute, nici opțiunea de a-l pune pe mod avion. Oricât aș încerca să ignor, trebuie să răspund de fiecare dată. Diabetul este un apelant insistent, mereu conectat la mine, cerând neîncetat răspunsuri: „Ce glicemie ai acum? Câte grame de carbohidrați mănânci la prânz? Câte unități de insulină trebuie să faci pentru bucata de pizza? Câtă insulină activă mai ai de la micul dejun? Ai administrat doza corectă? De ce îți crește glicemia acum? Ah, stai puțin, de ce îți scade brusc glicemia? Ai mers prea mult pe jos? E din cauza căldurii excesive? Ai nevoie de zahăr? Mai ai zahăr la tine? Ești singură și îți este teamă? Vrei să ieși cu prietenii în oraș? Cât îți crește glicemia după un gin tonic? Apa tonică e fără zahăr, oare? Și, după o zi lungă de muncă, mai poți să mergi la concert dacă nu ai avut timp să mănânci cina?”
Viața cu diabet este exact așa: o conversație nesfârșită, un monolog intern care nu se termină niciodată, un partener de călătorie invizibil care nu se lasă nicicând în urmă. Diabetul este ca un prieten prea insistent, mereu acolo, mereu prezent, cerând atenție și răspunsuri la fiecare mișcare, la fiecare alegere, la fiecare gând. Este o prezență constantă, care îți controlează subtil fiecare decizie, fiecare plan. Nu poți face o plimbare fără să te întrebi dacă glicemia va scădea prea repede. Nu poți lua masa fără să te gândești la numărul exact de carbohidrați și la doza perfectă de insulină. Nu poți planifica o ieșire cu prietenii fără să te întrebi cum îți vei gestiona glicemia dacă bei un pahar de vin sau un cocktail.
Diabetul este o prezență tăcută, dar puternică. Este ca și cum ai avea mereu un partener invizibil care îți dictează fiecare pas. Este ca un dans pe o sârmă subțire, un echilibru fragil între a menține glicemia în limite normale și a trăi viața la maximum. Fiecare decizie, fiecare mișcare este calculată, planificată, revizuită. Nu există loc pentru neglijență sau improvizație. Fiecare zi este un test de răbdare, un exercițiu de disciplină și o lecție de autocontrol.
Dar, în același timp, diabetul m-a învățat să fiu atent la mine însumi, să fiu conștient de corpul meu și de nevoile lui. M-a forțat să devin mai puternic, mai rezilient, mai adaptabil. M-a învățat să îmi trăiesc viața cu și mai multă intenționalitate, să prețuiesc fiecare moment de liniște, fiecare clipă de normalitate, fiecare zi în care mă simt bine.
Și, în final, m-a învățat să fiu recunoscător. Recunoscător pentru momentele de stabilitate, pentru zilele bune, pentru prietenii și familia care mă susțin. Recunoscător pentru fiecare zi în care, în ciuda tuturor provocărilor, sunt capabil să răspund la acest „apel” cu forță, cu curaj și cu determinarea de a continua să merg înainte, pas cu pas, cu capul sus.
Aceasta este viața mea cu diabet: o conversație continuă, o luptă tăcută, o călătorie pe care o parcurg în fiecare zi cu toată puterea și curajul de care sunt capabil. Și, deși nu am ales acest drum, am ales să răspund la fiecare apel cu determinare și să nu las niciodată diabetul să definească cine sunt cu adevărat
