De mai bine de 2 ani și jumătate mă chinui să scriu povestea diagnosticului meu. Fiecare încercare era mereu abandonată, deși e cel mai semnificativ episod din viața oricărei persoane cu diabet: cum a fost când am aflat vestea. Mereu mi-a fost ușor să vorbesc despre orice aspect legat de viața mea cu diabet, dar mai puțin despre acesta în speță.
Dar astăzi simt că pot să vorbesc deschis despre asta pentru că tocmai ce am realizat care a fost blocajul. Nu am să vă înșir toate acele simptome și cum am ajuns la spital, pentru că acesta este tiparul clasic prin care trece fiecare persoană nou diagnosticată… de ce mi-a fost greu să vorbesc despre asta?… Tocmai pentru că povestea diagnosticului meu vine la pachet cu o inimă frântă…. e despre o experiență extrem de personală, intimă și intens trăită de mine: cum să trec peste impasul emoțional. E ușor să înveți niște noțiuni de bază ca să îți ajustezi dozele de insulină, dar cum faci față unei inimi descompuse în mii de bucățele?
E cel mai greu să vorbesc despre cum am fost diagnosticată și mi-a luat foarte mult timp până să pot să vorbesc despre ce mi s-a întâmplat, iar astăzi sunt pregătită să o fac. Odată cu aflarea veștii, a venit insulina la pachet cu o inimă frântă. În cazul acestui hormon care urma să mă țină în viață, a fost mai ușor de acceptat ideea că va face parte din rutina mea, pe când în cazul celuilalt organ distrus (la figurat aici, bineînțeles), a fost extrem de greu să accept ce mi se întâmplă.
A fost ușor de realizat că tot ce voi mânca va trebui cântărit, dar nu a fost la fel de ușor de înțeles că eu nu voi mai fi la fel de aici înainte. A fost facil să fac injecții zilnic, dar nu a fost la fel de facil de asimilat toate acele sentimente noi pe care nu le mai simțisem până atunci.
La povestea diagnosticului meu, cel mai greu mi-a fost să trec peste blocajul emoțional, peste partea în care m-am simțit abandonată și broken. Nu mi-a fost greu să accept diagnosticul, mi-a fost greu să accept că viața mea se va schimba complet. Mi-a fost greu să văd cum oamenii slabi din jurul meu se evaporă, iar eu rămân singură. Până în punctul aflării veștii venite ca de nicăieri, nu era nimic care să prevestească așa ceva, aveam impresia că totul este bine, eram extrem de fericită, împlinită și credeam că sunt într-un loc cald, calm, protejat, unde nu are ce să mi se întâmple rău. Iar când am aflat că traiectoria mea va fi cu totul alta, iar lucrurile nu vor mai fi ca înainte, cel mai greu mi-a fost să înțeleg că va trebui să mă accept așa cum sunt, să petrec timp cu mine și să cristalizez ce mi se întâmplă. A trebuit să vindec inima frântă înainte să merg mai departe și să pot să am grijă de mine.
A fost extrem de dureros să accept că sunt incompletă, că sunt deșirată în mii de bucățele și că puzzle-ul ăsta trebuie reasamblat din nou. Fiecare piesă trebuie pusă din nou cap la cap pentru că nimic nu mai are sens sau logică, deși în capul meu totul era foarte clar. Știam foarte limpede unde o să ajung, îmi plăcea să fac planuri și mă vedeam fericită și împlinită, iar de nicăieri puzzle-ul vieții mele se destramă și trebuie să o iau de la capăt. Iar de data asta lipsesc multe piese, iar eu trebuie să sudez unul nou cu ce a mai rămas.
Iar diabetul, prin ceea ce mi-a făcut, m-a învățat cea mai frumoasă lecție: să pun lucrurile în perspectivă, să accept că nu e vina mea. E fost greu să realizez că eu nu am greșit cu absolut nimic, că nu eu mi-am provocat asta, iar tot ce se întâmplă în viața mea se petrece cu un scop. Diabetul a venit în viața mea să mă învețe o suită de lecții.
Acum, dacă e să pun lucrurile în perspectivă, exact așa cum mi-a arătat el, sunt extrem de bucuroasă că mi s-a întâmplat asta pentru că așa s-au filtrat lucrurile bune din viața mea. Doar cine e la fel de puternic rămâne alături, iar restul dispare. Iar la final, tot eu pe mine mă port și car după mine „bagajul” plin de greutăți, obstacole, pe care le-am transformat în medalii care marchează fiecare victorie, fiecare greutate transformată într-o putere, fiecare decepție într-o speranță nouă, fiecare lacrimă într-un zâmbet. Iar la bagajul meu, am mai pus o victorie: acceptarea că lucrurile nu vor fi la fel.
Nu sunt supărată pe diabet că a venit de nicăieri, că mi-a frânt inima așa, nu sunt necăjită că mi-a răsturnat viața cu susul în jos fără prea multe explicații, ci din contră, îi mulțumesc că mi-a schimbat existența semnificativ. Fără el, poate, nu aș fi fost mai puternică. Pentru că eu știu că el nu a venit în viața mea din întâmplare și că m-ai ales ca să mă înveți ceva. Oricât de tare a durut, am reușit să mă pun la loc piesă cu piesă și să recompun puzzle-ul ăsta numit Ines, care e mai frumos ca niciodată.
Așa că, îți mulțumesc, diabet, că m-ai descompus în mii de bucățele ca eu să învăț să mă reasamblez piesă cu piesă și să fac cel mai frumos puzzle, cea mai frumoasă și puternică versiune a mea. Îți mulțumesc, diabet, că m-ai învățat să mă iubesc, că m-ai învățat să mă bucur de fiecare moment ce mi-e dat, că mi-a arătat ce înseamnă cu adevărat highs and lows nu doar în glicemii. Îți mulțumesc, diabet, că m-ai rănit atât de tare încât am reușit să mă reinventez și să devin o versiune mai bună a mea. Peste unele suferințe nu treci, ci le vindeci. Și chiar dacă diabetul nu se vindecă, pot să te transform într-o victorie și să te car în bagajul meu mereu.
Și, totuși, nu e fascinant că inima e singurul organ care continuă să bată chiar dacă a fost frânt?
