Doar pentru că tatuajele sunt considerate a fi un subiect tabu, deși nu înțeleg de ce, asta nu înseamnă că nu trebuie să vorbim despre ele.
Dacă în primul an de la diagnostic mi-am concentrat toată atenția și resursele pe a învăța cât mai multe informații legate de insulină, carbohidrați, factor de sensibilitate, matematică și alte noțiuni tehnice care m-au ajutat să înțeleg această condiție medicală, de ceva vreme am mutat accentul mai mult pe aspectele sociale ale diabetului. Odată ce am asimilat cunoștințele teoretice, m-am izbit de viața reală cu diabet și cât de diferită e ea față de cărți…
Pe 1 aprilie s-au împlinit 2 ani de diabet. Am mai cucerit un an și mi-am dorit să marchez această dianiversare extrem de importantă pentru mine printr-un tatuaj, de fapt două, mai precis. Mi-am dorit încă din primul an de la debut să mă leg pe viața cu al meu prieten dulce și printr-un tatuaj. Eu mereu voi fugi de matchy-tattoos tocmai pentru că nu am încredere în nimeni, dar având în vedere că al meu prieten dulce nu va putea pleca nicăieri, sunt sigură că nu îl voi regreta. În primul an am fost totuși destul de bulversată ca să îmi pot duce intenția până la capăt.
Dar acum, nu numai că sunt în perfect echilibru cu mine, dar am realizat anul acesta o serie de proiecte mari datorită acestui destin dulce. Așa că, mi se pare mai mult decât potrivit acest moment să mă pot bucura de experiența unor altfel de ace. Un tatuaj trebuie să vină atunci când ești pregătit să îți oferi trupul ca pânză acelor ce îl vor penetra, atunci când ești cu mintea limpede și atunci când sufletul e gata să își arate povestea la suprafață, în alte cuvinte, când trilogia trup-minte-suflet sunt în perfectă armonie, iar pictura permanentă reprezintă o victorie, nu o revoltă. Eu a vrut să marchez pentru totdeauna nu doar victoria cu boala, ci cu mine însumi. Am reușit să iau slăbiciunea asta și să o transform în cea mai mare putere a mea.
Îți trebuie curaj să îți faci un tatuaj, de la durere până la asumare, dar cred îți trebuie și mai mult curaj să vorbești deschis despre asta, de la frică de a fi judecat până la critica inevitabilă. Fiind mai sensibile, personale cu diabet care decid să treacă prin acest proces ar trebui să știe ce presupune operațiunea. Așa că am decis, nu doar să mă documentez despre asta, dar să arăt lumii procesul meu. Am adunat informații atât de la doctori, cât și de la dulcinei care au trecut prin asta. Doctorii mi-au spus că nu este contraindicată operațiunea, dar că se recomandă atenție sporită pentru că pielea traumatizată se vindecă mult mai greu în contextul diabetului. Apoi, am purtat o discuție deschisă cu o fată tare simpatică despre povestea ei cu tatuajele, într-un live pe Instagram unde au luat parte la discuție și alte persoane interesate de acest subiect. Bineînțeles, că am învățat mai multe de la ea decât de la un diabetolog care nu putea să mă lămurească la fel de bine. Am reținut că există anumite riscuri, cum ar fi infecții la nivelul pielii, vindecare foarte grea, glicemii mari din cauza durerii, dar nimic major care m-ar fi putut speria. Mi-a povestit, din experiența ei, că trebuie să fii cât mai relaxat pentru că stresul inutil pe care ți-l provoci singur îți ridică mai mult glicemia, decât ar fi făcut-o durerea provenită de la tatuare. Îngrijirea tatuajului proaspăt bătut nu diferă de cea a unei persoane fără diabet, asta însemnând cremă, spălat delicat și ferit de razele soarelui.
Experiența propriu-zisă cu cerneală și ace a decurs ușor și fără probleme. Glicemiile mari au fost datorate emoțiilor, nicidecum durerii, dar fără emoții nu cred că era la fel de autentic episodul. Rezultatul îmi place la nebunie și abia aștept să se vindece să pot face primele poze. Iar toată aventura a fost filmată și va apărea pe YouTube cât de curând.
