Zahărul este singura dependență pe care AM VOIE să o am… zahăr pentru că sunt diabetică și în cazul hipoglicemiilor, mor în lipsa lui. Sau dependența de insulină e singura permisă… era cumva mai logic să mă fi gândit prima dată la insulină, nu la zahăr. Nu știu, dar aveam cafeaua asta cu două pliculețe de zahăr în față și așa mi-a venit… În sfârșit, insulina și zahărul sunt, să zicem generic, surorile care au voie să se numească adicții acceptate. 

 Dar astăzi nu vreau să vorbesc despre diabet sau cum să supraviețuim unei crize medicale… vreau să învăț să supraviețuiesc unei crize spirituale…

Vreau să învăț anul ăsta să fiu autosuficientă și să nu mai depind de validarea socială venită din exterior. Fie că e vorba de dependență emoțională sau afectivă, ea trebuie conștientizată și dezbinată. E toxic să te agăți de gesturi tandre doar ca să îți confirmi ție că ești apreciat sau iubit. Iubirea din interior și dragostea de sine sunt cele care îmi dau coerență și mă țin pe poziție pentru că eu pe mine mă port mereu.

 

Ce te faci când partenerul, prietena sau fratele nu mai sunt acolo lângă tine să îți spună că “ești bun” și că “fără tine viața ar fi altfel”?

 

Vreau să cuceresc sentimentul de împlinire și de fericire generate de sine. Cred că în interiorul nostru zace un univers infinit care poate produce lucruri inimaginabile, însă NU ȘTIU cum să accesez partea aia… și cred că aici e ceva legat de spiritualitate și legătura cu divinul, orice forma ar avea acesta (Dumnezeu, univers, astre, destin, karma, etc). 

 

Mintea și sufletul sunt strâns legate și ele stau la baza unei vieți fericite… nu degeaba ne îmbolnăvim “subit” fără să găsim explicații medicale. O minte întunecată de griji și stres, sau un suflet umbrit de ură nu pot face nimic bun corpului nostru. Iar în timp, toate astea erodează sănătatea corpului nostru. Nu apelăm la ajutorul specialiștilor pentru că “de, trec supărările astea”… nimic mai greșit! De ce mergem la doctor doar când ne doare fizic burta, sau ne sângerează o măsea, dar când ne doare inima nu acționăm întocmai? O lăsăm să zacă în agonie ani de zile, ca mai apoi să cauzeze catastrofe în corpul nostru…

 

Cred că dacă am fi mai conștienți de puterea minții și a sufletului și am învăța cum să lucrăm cu ele, am fi nu numai mai sănătoși, ci și mai fericiți! Nu ăsta e scopul nostru pe pământ? Să căutam măcar, dacă nu să și găsim, fericirea? 

 

Și care e relevanța cu dependențele de alții? Păi aici cred că e prima piedică… ne încorsetăm social prin faptul că noi căutăm validarea în altă parte, când de fapt ea trebuie căutată în noi! Păi de ce avem pretenții să ne iubească alții, când noi nici măcar nu ne suportăm reflecția propriului corp nud în oglinda din baie? De ce iubitul sau iubita trebuie să ne accepte acele valuri de celulită când noi nici nu le suportăm? Nu e mai logic să căutăm în noi acea iubire de sine și să fim mulțumiți cu noi înșine întâi de toate? “Uite, iubitule, îți arunc ție toată sarcina asta de a mă iubi pe mine pentru că mie îmi e foarte greu să fac asta și mă asiguri tu că sunt frumoasă!”

 

Atunci când nu mai depindem de iubirea, confirmarea, validarea sau aprecierea celorlalți cred că vom fi cu adevărat fericiți. Nu zic să ne detașăm emoțional de cei dragi, nu! Din contră! Trebuie să coexistăm în continuare în armonie, însă să ne schimbăm felul în care ne percepem. 

 

Și totuși CUM facem asta? E un drum lung și puțin inconfortabil la început… să petreci timp cu tine și să cauți înauntrul tău, să citești mult, să faci terapie și să te autoeduci… e o școală personală și intimă pe care fiecare o parcurge independent, fiind și profesor și elev. Nu știu cât durează cursurile sau ce materii mai exact trebuie să studiez, dar știu că m-am înscris în primul an și abia aștept să absolv.